„Niciun inch prietenului sau dușmanului” spunea istoricul și scriitorul rus Nikolai Karamzin (1766-1826)[1] și „Unde a fost ridicat steagul rusesc, nu ar mai trebui coborât niciodată”, continua țarul Nicolae I (1796-1855).[2] Acestea sunt doar două dintre maximele geopolitice de anvergură ale perioadei țariste de după Petru I cel Mare. Acestuia i-a fost atribuit celebrul testament, a cărui esență era extinderea Imperiului Rus până la o mare caldă sau porturi cu ape calde. Prin ape calde se înțeleg porturi care nu îngheață deloc pe timpul unui an și pot fi folosite optim pentru transporturi în scop civil, comercial, dar, mai ales, militar.
În acest context trebuie puse discuțiile privind stoparea războiului din Ucraina. Chiar dacă nu Petru I a fost autorul real al testamentului, deoarece era un fals grosolan scris, cel mai probabil, de un general polonez (Michał Sokolnicki) la cca. 100 de ani după moartea lui Petru,[3] a fost popularizat mai ales în Occident. Mai întâi în Franța, apoi în Regatul Unit, Germania și așa mai departe, până în zilele noastre. Acesta a ajuns să fie luat de „bun” inclusiv în Rusia pentru că servea strategiei de revenire la statutul de mare putere globală, la recâștigarea locului și rolului Rusiei în jocurile globale de putere.
Testamentul respectiv a fost invocat mereu în Occident (mai frecvent în Europa, mai puțin dincolo de Atlantic) când au avut loc evenimente istorice majore: după eșecul lui Napoleon în Rusia (1812), în Războiul Crimeei (1853-1856), în Primul Război Mondial (1914-1918), în cel de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), în Războiul Rece (1947-1991) și, paradoxal, mai recent în invazia Ucrainei de către Rusia.[4]
Cei care au invocat mereu obsesia Rusiei de a ajunge la o mare caldă au fost occidentalii, iar rușilor le-a plăcut, cel mai probabil, această propagandă. A fost pe placul lor pentru că dădea amploare și importanță forței geopolitice globale a Rusiei. O ridica mai sus decât era în realitate și asta pentru că Rusia a fost mai mereu vocală, asertivă și agresivă[5] sau, mai neacademic spus, a avut tupeu.
Rusia nu a vrut neapărat să ajungă la ape calde, deoarece avea acces la cele de la Marea Neagră sau Marea Barents. Dacă porturile Mării Negre – de exemplu Novorossiisk – erau condiționate în utilitatea lor de proiectare a puterii maritime internaționale de strâmtorile Bosfor și Dardanele, care se supun Convenției de la Montreux (1936) și sunt controlate de Turcia, portul Murmansk din Peninsula Kola, Marea Barents, mulțumită curentului cald al Golfului, are ape calde tot timpul anului.[6] Deci, Rusia a avut mereu premise de a-și dezvolta puterea maritimă în completarea celei continentale de care dispune din plin după cum afirma geograful britanic Halford Mackinder.[7] Prin portul Murmansk, Rusia a primit ajutoare militare (și nu numai) din Occident în cel de-al Doilea Război Mondial[8] și-l poate folosi optim tot timpul anului chiar și acum.
Ce a vrut Vladimir Putin prin invadarea Ucrainei a fost să se revanșeze (termen înrudit etimologic cu revendicarea – a cere ceva înapoi). A vrut pământ. A dorit să se revanșeze pentru pierderile teritoriale suferite prin destrămarea URSS și pe care le-a pus pe seama complotului occidental. Inclusiv prin extinderea către est a UE și, mai ales, a NATO. Vladimir Putin însuși a afirmat în 2005 că destrămarea URSS a fost „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut”[9]. Refacerea lui a devenit misiunea sa mesianică pentru lumea rusă[10] – în care Rusia este nucleul și modelul cultural, social și guvernamental de urmat pentru teritoriile ce și-au obținut independența în 1991. Ca atare, privită din acest unghi, geopolitica rusă țintește recăpătarea teritoriilor URSS în semn de revanșă pentru răul făcut de occidentali în trecut și care, în concepția lui, va aduce recunoaștere, statut și putere globală Rusiei. Astfel, speră Putin, prin cuceriri teritoriale care „i-au aparținut”, Rusia revine în cărți, redevine superputere într-o lume multipolară[11].
Steagul rus arborat pe un teritoriu înseamnă pământ rus, suveranitate, posesie, drept exclusiv de administrare și gestionare de către Moscova. Nu contează câți mor pentru ca steagul rusesc să fie înfipt în pământ. Ceea ce contează este că el nu va fi dat jos niciodată, cel puțin în teorie, și nici nu va face obiectul unor cedări atât pentru dușmani, cât și pentru prieteni. Odată înjunghiat teritoriul cucerit, va începe să curgă peste el suveranitate rusească.
Privite prin prisma strategiilor rusești recente de capitalizare teritorială în Ucraina, declarațiile și aventurile din alte țări (Venezuela, de exemplu) ale lui Donald Trump nu par cu mult diferite. Postările revoltătoare de pe platforma sa socială, cu discuțiile purtate în Biroul Oval de la Casa Albă cu partenerii strategici europeni pe fundalul unei hărți false a Americilor în care steagul american apare acoperind Canada, Groenlanda și Venezuela, confirmă dorința sa de a poseda pământ. O altă imagine distribuită pe rețelele sociale îl arată înfigând maiestos steagul american în pământul Groenlandei avându-i alături pe JD Vance și Marco Rubio.[12] Acest trio guvernamental american nu este altceva decât imaginea în oglindă a conducerii rusești cu Vladimir Putin, Serghei Lavrov și Dimitri Medvedev în roluri principale. Ca să nu mai spun că oligarhia rusă își are corespondenta sa în SUA. Anne Appelbaum, istoric și jurnalist american cu anvergură internațională, scria în acest sens următoarele în Autocracy, Inc.: „…și apare un model. O politică externă personalizată, chiar patrimonială, una gândită nu ca să beneficieze aliații Americii, nici măcar America însăși, ci, mai degrabă, președintele Americii, prietenii și familia lui. Un sistem politic gândit să răsplătească oamenii pentru loialitate, nu pentru merit. Un ritm de propagandă îndreptat împotriva judecătorilor, jurnaliștilor, denunțătorilor și oricui se opune regimului. Acestea sunt caracteristicile (…) care descriu acum sistemul politic pe care administrația Trump încearcă să-l construiască în Statele Unite” (p. xx).[13]
Tot ceea ce se succede acum cu repeziciune sub ochii noștri spune povestea reîntoarcerii la realismul geopolitic. La forță brută. La diplomația puterii, nicidecum la puterea diplomației cum se poate citi în Diplomația lui Henry Kissinger.[14]
Se prea poate ca Trump să se fi inspirat nu doar de la Putin, ci și de la Xi Jinping. Pentru că în Marea Chinei de Sud China a construit imense infrastructuri militare pe soclul unor minunate recife de corali[15] – distruse iremediabil –, Trump s-a văzut nevoit, probabil, să-și dorească o curte mai mare, cu Venezuela, Canada, Groenlanda și altele. De aceea ne tot invadează privirea și auzul cu solicitări revoltătoare de posesie. Probabil și-a spus: dacă Rusia și China pot să acapareze teritorii, de ce nu aș face-o și eu!
Suntem martorii neputincioși ai dorinței celor 3 bătrâni lacomi și ambițioși de a poseda pământ pentru a-și spori influența globală asupra unor mari mase de uscat (și nu numai). Rusia are o suprafață totală de cca. 17,1 mil. km2, iar cu câștigurile din Ucraina începând din 2014 încoace ajunge la 17,2 mil. km2. China se întinde pe cca. 9,6 mil. km2. Prin încorporarea regiunilor Macau, Hong Kong, a insulelor din Marea Chinei de Sud pe care le revendică și mult doritului Taiwan, ar atinge puțin peste 9,64 mil. km2 și și-ar spori influența asupra unui spațiu geografic total (teritoriu propriu + suprafața maritimă revendicată) ce depășește 10 mil. km2. Iar în privința dorințelor de pământ groenlandez, canadian și venezuelean ale lui Donald Trump, putem calcula că, dacă ar deveni realitate (puțin probabil), ar spori sfera de influență a SUA la, atenție, peste 20,3 mil. km2. Cu mult, mult peste cele mai groaznice fantezii teritoriale ale lui Putin.
Numai dacă face acest exercițiu de imaginație, Europa se va trezi captivă într-un coșmar orwellian inspirat din romanul distopic O mie nouă sute optzeci și patru. Practic, Europa, chiar dacă se situează pe același petec de pământ cu Rusia și China, simte acum mai acut vântul care suflă rece dinspre SUA, peste Canada și Groenlanda, dar care se lasă geros peste teritoriul democrației sale puse la grea încercare. Nu mai știu cine afirmase următoarele, și nici vreau să mai aflu, dar vorbele lui evocă un adevăr dureros: Europa a fost mult prea mult timp mulțumită, amagindu-se că situația va rămâne neschimbată, cu dependența ei de securitatea oferită de SUA, de energia ieftină venită din Rusia și de bunurile ieftine produse în China. Acum, toate acestea îi erodează soclul și unitatea, dar este condamnată să reziste în numele democrației, regulilor, normelor internaționale și civilizației decenței și bunului-simț. Însă va fi foarte greu într-o construcție atât de eterogenă precum UE, Europa democratică în sens larg și asta pentru că, spune tot Anne Appelbaum în aceeași carte citată mai sus (p. 27): „Toată lumea a presupus că într-o lume mai deschisă și mai interconectată, democrația și ideile liberale se vor răspândi în statele autocratice. Nimeni nu și-a imaginat că autocrația și iliberalismul se vor răspândi, în schimb, în lumea democratică”. Iar în UE sâmburii autocrației există deja în Ungaria, Slovacia și Cehia, fapt ce ar putea să pună frână Europei în dorința sa de a fi un jucător global închegat în fața unor coloși însetați de pământ, revanșă, ambiții și influențe globale.
[1] Wandycz, P. S. (1985). Poland and Russia: the perennial question. Simon Fraser University.
[2]Znamenski, A. A. (2009). History with an Attitude: Alaska in Modern Russian Patriotic Rhetoric. Jahrbücher Für Geschichte Osteuropas, 57(3), 346–373.
[3] Lehovich, D. V. (1948). The Testament of Peter the Great. American Slavic and East European Review, 7(2), 111–124. https://doi.org/10.2307/2492188
[4] Richardson, P. (2025). Myths of geography: eight ways we get the world wrong. The Bridge Street Press.
[5] De Spiegeleire, S., Holynska, K., & Sapolovych, Y. (2020). Taking Russian assertiveness seriously: Letting the data speak (PONARS Eurasia Policy Memo No. 636). The Hague Centre for Strategic Studies & Kyiv School of Economics (StratBase).
[6] Faury, O., Serry, A., Kerbiriou, R., & Alix, Y. (2019). Analysis of Murmansk as a gateway for the Arctic production. 27th Annual IAME Conference, Jun, Athènes, Greece. hal-02406613
[7] Mackinder, S. H. (2019). The Geographical Pivot of History. Cosimo Classics.
[8] N.A. (1950). Allied convoys to Murmansk and Arkhangel’sk, 1941–45. (1950). Polar Record, 5(39), 427–436. https://doi.org/10.1017/S0032247400044909
[9] Putin, V. (2005). Annual address to the Federal Assembly of the Russian Federation [Speech]. The Kremlin, April 25. https://www.kremlin.ru/events/president/transcripts/22931
[10] N. A. (2023). Russian political scientist Dugin: Our world goes beyond national borders and includes peoples with linked destinies. Agenzia Nova / RIA Novosti, November 24 https://www.agenzianova.com/en/news/Russian-political-scientist-Dugin-Our-world-goes-beyond-national-borders-and-includes-peoples-with-linked-destinies
[11] Yurchenko, D. (2024). Russian strategic culture and the war in Ukraine. Foreign Policy Research Institute. https://www.fpri.org/wp-content/uploads/2024/07/russian-strategic-culture-final.pdf
[12] Sava, C. (2026). Trump își atacă aliații: publică mesaje private de la Macron și Rutte și hărți false cu țări sub steag SUA. Digi24, 20 Ianuarie. https://www.digi24.ro/stiri/externe/trump-isi-ataca-aliatii-publica-mesaje-private-de-la-macron-si-rutte-si-harti-false-cu-tari-sub-steag-sua-3592919
[13] Applebaum, A. (2024). Autocracy, Inc: the dictators who want to run the world. Penguin Books.
[14] Kissinger, H. (1995). Diplomacy. UK: Simon & Schuster.
[15] Southerland, M. (2016). China’s island building in the South China Sea: Damage to the marine environment, implications, and international law (Staff Research Report). U.S.-China Economic and Security Review Commission, April 12. https://www.uscc.gov/sites/default/files/Research/China%27s%20Island%20Building%20in%20the%20South%20China%20Sea_0.pdf
Comentarii
Trimiteți un comentariu