Razboiul dintre #Rusia și #Ucraina a intrat de un an (aproximativ) într-o nouă fază tehnico-militară. Este purtat în mod pregnant cu #rachete și #drone. Cele mai multe lansate de la mulți, foarte mulți kilometri distanță față de ținta vizată. Și nu întotdeauna aceasta este una militară, ci civilă. Ținta militarilor ruși, s-a văzut în repetate rânduri, sunt oamenii (spitale, grădinițe, universități, trenuri, gări, blocuri, mall-uri etc.). Militarii care le lansează și manevrează nu văd moartea cu ochii. Nu sunt părtași direcți la ororile rachetelor și deonelor. Nu sunt marcați psihic de moarte, de atrocități și corpuri sfartecate (inclusiv de copii abia aduși pe lume). De la distanță, totul pare ca într-un #joc video.
S-a ajuns în această fază din două motive: (1) eficienta luptei de la distanță și (2) salvarea de vieți militare. Perfectarea luptei cu drone aduce avantaje celui care lansează mai multe astfel de arme. Copleșește numeric apărarea celuilalt. Lasă pagube uriașe și generează multe costuri celui atacat. Invers, determină economii celui care atacă cu cât mai multe drone, de exemplu, și lasă loc folosirii resurselor financiare în alte scopuri. Un astfel de mod de luptă nu dezechilibrează în mod absolut #economia, iar războiul poate fi purtat un timp îndelungat.
Însă nu impactul economic este aspectul pe care vreau să mă focusez, ci latura de tip joc indusă de lupta cu drone de la distanță. Cu mai mulți ani în urma, psihologii au conceput o așa-numită #dilemavagonetului pentru a cerceta deciziile morale. Pe scurt, povestea este așa: ești într-o poziție de comandă/decizie și dispui de o manetă prin care poți schimba macazul și, implicit, direcția în care merge un tren rămas fără frâne sau un vagon desprins dintr-un tren. Direcțiile în care se deplasează trenul/vagonul sunt două: pe una dintre ele sunt 5 muncitori feroviari care nu observă pericolul, iar pe cealaltă un singur muncitor, de asemenea neatent. Tu observi situația și trebuie să decizi: tragi macazul pentru a salva cinci oameni, dar omori unul sau, dimpotrivă, nu faci nimic și lași vagonul să meargă mai departe și să ia viață celor cinci, iar muncitorul singur scapă. Nu vreau să intru în detaliile teoretice privind dezbaterile filosofice, psihologice sau utilitarise ale dilemei vagonetului. Dacă doriți să aflați mai multe, vă invit să vă documentați, sunt foarte multe cărți bune pe subiect.
Bun! Mai departe, dilema a fost completată (sper să nu greșesc) cu o a doua opțiune: ești în situația de a împinge pe șine un om aflat langă tine pentru a salva viața tuturor celor 6. Ce faci?
Ei bine, în acest punct apar mai multe nuanțe. Însă n-am s-o lungesc, ci vreau să subliniez că vor fi întotdeauna oameni care vor alege sacrificiul cel mai mic în numele nu atât al utilitarismului (moare unu, sunt salvați 5 sau 6), cât ca urmare a unui instinct, a reflexului de a decide rapid (vezi teoria lui #JonathanHaidt cu #elefantulșicălărețul). Dar și mai interesante au fost extensiile de cercetare a dilemei, când au fost introduse în #metodologie de #cercetare niște #jocurivideo care mijloceau decizia subiecților supuși cercetării.
Am văzut cu ani în urmă un filmuleț cu subiecții umani aflați în fața deciziei: trag maneta, împing #omul? Omul era reprezentat de o păpușă amplasata lângă subiecți. O decizie trebuia luată. Si încă rapid, altfel mureau (în joc) oamenii aflați pe șine.
Rezultatele cercetării cu oameni în fața jocului video, dar fizic lângă o păpușă ce întruchipa o persoană "reală", au fost fabuloase. În joc, cei mai mulți au tras maneta pentru a-i salva pe cei 5, însă majoritatea covârșitoare a refuzat să împingă simbolic păpușa pe șine. Astfel, concluzia este că participanții la experiment au simțit că în mod real omoară pe cineva împingând păpușa, motiv pentru care nu au vrut sa o atingă, oprindu-se din experiment. Dar nu au avut probleme în a trage simbolic de maneta care-i conecta la joc pentru a salva 5 vieți, deși acțiunea lor ducea la moartea cuiva.
Se pare că acțiunea fizică, directă (prin atingere, de exemplu) de a face rău cuiva duce la #vinovăție, remușcări, impact #psihic nu doar pe termen scurt, ci a la long. De la distanță și din fața unor ecrane care induc starea de joc, situația se schimba radical din punct de vedere psihologic. Dispare vinovăția. Nu ești la fața locului, nu ai #responsabilitate, nu ai nicio implicare, deci... nicio vină. Nu tu ai fost cel care... E ca și când tu doar te joci, pentru că nu vezi ororile directe ale acțiunii tale.
Parțial, tot așa se explică și noua dinamică a războiului ruso-ucrainean. Satisfacția luptei este de tip joc video. Și, da, cuvântul acesta "satisfacție" ia locul ororii, oripilării și macabrului pe care îl induc acțiunile militare.
Este adevărat ca războaiele fac apel la #eroism, #patriotism și #glorile (în #propagandarusă și în Rusia). Cu toate acestea, lupta de la distanță poate aduce aceste încununări ale luptei, dar ele sunt aduse mai ușor, fără traume, sechele și fără remușcări. Nu am nicio îndoială că modul acesta convine lui #Putin. Îi este mai ușor să-și recruteze militari, câtă vreme le spune că se vor "juca" de-a războiul și vor câștiga mii de dolari. Așa se explică de ce armata rusă și-a creat o armă separată pentru drone: manevrare, producție, reparare s.a.m.d.
Un război jucat este mult mai periculos în esență și vulnerabilizeaza intens civilii ucraineni. Iar Rusia iubește să înspăimânte câtă vreme soldații săi o fac "în joc" sau "în joacă".
Comentarii
Trimiteți un comentariu